Fără supunere, în afară de cea în faţa Celui pe care Îl numesc Dumnezeu.
Fără reguli, în afară de cele pe care aleg să mi le impun singură.
Fără autoritate, în afară de autoritatea Celui de Sus, în viața mea.
Am o problemă tot mai mare cu ceea ce lumea numește „normal”; cu „așa se face”; cu „trebuie”; cu reguli pe care le respectăm fără să mai știm cine le-a făcut și de ce.
Cu drumuri pe care mergem doar pentru că sunt deja pline de urmele altora.
Nu mai am niciun chef să mă potrivesc și nici să fiu ușor de încadrat și nici să-mi fac viața suficient de comodă pentru ceilalți încât să nu deranjeze.
Am trăit destul după reguli care nu erau ale mele. Cu cât mă retrag mai mult din zgomotul teribil de greţos, cu atât mă simt mai aproape de mine.
Poate de afară pare un pas înapoi… să pară… nici că-mi pasă, pentru mine, nu e.
Las în urmă niște „trebuie” și niște roluri ṣ̌i niște aprobări de care credeam că am nevoie.
Și las mai ales frica aia tâmpită de ce o să creadă lumea.
Nu vreau o viață corectă pentru cineva.
O vreau pe a mea.
Iar când nu mai știu încotro, nu mă uit în jur. Mă uit în Sus.
