Când întâlnim un om pentru prima dată, una dintre primele întrebări este aproape inevitabilă:
„Cu ce te ocupi?”
Iar copiilor le punem foarte devreme o altă versiune a aceleiași întrebări:
„Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?”
Pare o întrebare inocentă. Și, de cele mai multe ori, chiar este…
Poate că vrem să-l cunoaștem pe omul din fața noastră.
Poate că vrem să aflăm ce îl pasionează, ce îi place, ce îl face fericit.
Dar este interesant cât de repede ajungem să descriem cine este un om prin ceea ce face.
Sunt medic. Sunt profesor. Sunt antreprenor. Sunt avocat. Sunt manager.
Și, aproape fără să observăm, profesia începe să ocupe locul identității.
Dar...
Chiar suntem ceea ce facem?
Ne garantează profesia fericirea?
Dar salariul?
Dar statutul?
Dar funcția?
Cariera?
Gradul?
Munca ne poate oferi autonomie, siguranță, competență, sens, apartenență și satisfacție.
Dar niciuna dintre ele nu garantează, singură, o viață bună.
Și poate că tocmai aici începe una dintre cele mai importante conversații pe care ar trebui să le avem cu copiii noștri.
Pentru că după „Ce vrei să te faci?” urmează adesea „Știi ce ar trebui să faci...”
Și aici lucrurile devin interesante atunci cânddultul întreabă copilul:
„Ce vrei să te faci când vei fi mare?”
Copilul răspunde.
Și, uneori, înainte ca răspunsul lui să aibă timp să existe cu adevărat, adulții încep:
❗️„Ar trebui să...”
❗️„Mai bine te-ai face...”
❗️„Din asta nu se câștigă.”
❗️„Trebuie să ai o meserie sigură.”
❗️„Tu ești bun la..., deci ar trebui să...”
❗️„Dacă aș fi în locul tău...”
❗️„Eu n-am avut posibilitatea asta.”
❗️„Ai grijă să nu ajungi...”
Și fără intenții rele, începem să așezăm peste copil propriile noastre hărți despre viață.
❌️Frica noastră de lipsuri.
❌️Nevoia noastră de siguranță.
❌️Visurile pe care nu le-am trăit.
❌️Regretele.
❌️Eșecurile.
❌️Ambițiile.
Uneori chiar dorința secretă ca el să ajungă acolo unde noi nu am reușit.
Uneori, facem asta tocmai pentru că îi iubim enorm.
Dar iubirea nu ne face automat conștienți de ceea ce proiectăm asupra lor.
Copiii ascultă mai mult decât credem.
Și nu aud doar cuvintele.
Aud și ceea ce se află în spatele lor.
❗️„Trebuie să reușești.”
❗️„Trebuie să fii cineva.”
❗️„Trebuie să ai mai mult decât am avut eu.”
❗️„Trebuie să mă faci mândră.”
❗️„Trebuie să fii în siguranță.”
❗️„Nu ai voie să eșuezi.”
Și, încet, poate apărea o confuzie periculoasă:
valoarea mea depinde de ceea ce voi reuși să devin.
Copilul începe să privească spre exterior pentru a afla dacă este suficient.
Goana după note și premii.
Performanță.
Facultate.
Job.
Bani.
Statut.
Casă.
Mașină.
Recunoaștere.
Aprecierea celorlalți.
Și există întotdeauna încă o treaptă!
Poate că una dintre cele mai costisitoare convingeri pe care le putem purta prin viață este aceasta:
Eu sunt AICI.
Dar viața pe care mi-o doresc este ACOLO.
Fericirea este acolo.
Succesul este acolo.
Liniștea este acolo.
Sentimentul că sunt suficient este acolo.
După facultate.
După ce obțin jobul.
După promovare.
După ce câștig suficient.
După ce cumpăr casa.
După ce slăbesc.
După ce mă căsătoresc.
După ce copiii cresc.
După următoarea realizare.
Întotdeauna puțin mai departe.
Destul de aproape încât să continuăm să alergăm.
Dar suficient de departe încât să nu ajungem niciodată cu adevărat.
Și atunci începe comparația.
Ne uităm la exteriorul vieții celorlalți și îl comparăm cu interiorul nostru.
Vedem succesul lor.
Dar nu vedem fricile lor.
Vedem vacanța.
Nu vedem singurătatea.
Vedem cariera.
Nu vedem prețul plătit pentru ea.
Vedem familia perfectă.
Nu vedem conversațiile care au loc când se închide ușa.
Vedem rezultatul.
Nu vedem viața.
Și facem una dintre cele mai nedrepte comparații posibile:
comparăm interiorul nostru cu exteriorul altora.
Apoi ne întrebăm:
„De ce simt că îmi lipsește ceva?”
Dar dacă problema nu este că lipsește ceva?
Dacă am fost învățați să căutăm acel „ceva” mereu în afara noastră?
Poate că ar trebui să ne întrebăm copilul și:
Ce te face curios?
Ce ai putea face ore întregi fără să simți timpul?
Ce îți place să înveți chiar dacă nimeni nu te obligă?
Ce fel de probleme îți place să rezolvi?
Ce te face să te simți viu?
Ce fel de om ai vrea să fii?
Și acum întrebarea dificilă este pentru noi, părinții.
De ce anume te temi cel mai mult când te gândești la copilul tău ca adult?
Că nu va avea bani?
Că nu va avea o profesie „bună”?
Că nu va reuși?
Că va face alegeri greșite?
Că va suferi?
Că va fi singur?
Că nu va fi apreciat?
Că nu va avea statut?
Că nu va fi suficient de puternic pentru lumea care îl așteaptă?
Sau poate există o teamă și mai greu de recunoscut:
că va alege o viață foarte diferită de cea pe care ai imaginat-o tu pentru el?
Stai puțin cu întrebarea aceasta.
Pentru că uneori ceea ce numim „vreau ce este mai bine pentru copilul meu” conține, fără să ne dăm seama, și:
„vreau ceea ce EU cred că este mai bine pentru copilul meu.”
Iar diferența dintre cele două poate fi uriașă.
Poate că rolul nostru nu este să le scriem povestea.
Poate că este să le oferim suficientă siguranță încât să aibă curajul să și-o scrie singuri.
Să le oferim rădăcini.
Dar și libertate.
Limite.
Dar și spațiu.
Educație.
Dar și curiozitate.
Repere.
Dar nu o hartă complet desenată înainte ca ei să înceapă călătoria.
Să-i ajutăm să construiască un corp sănătos.
O minte flexibilă.
Capacitatea de a tolera eșecul.
Relații în care se simt văzuți.
Curajul de a spune „nu”.
Curajul de a încerca.
Capacitatea de a cere ajutor.
Și sentimentul profund că valoarea mea nu dispare atunci când nu reușesc.
Poate că acestea sunt investiții care vor produce dobândă întreaga lor viață.
În articolul anterior am întrebat:
Dacă ai putea investi într-un singur lucru pentru sănătatea și fericirea ta viitoare, ce ai alege?
Acum vreau să ducem întrebarea mai departe.
Dincolo de profesie, de statut, de bani.
Dincolo de performanță.
Care este una dintre cele mai bune investiții pe care le putem face pentru o viață bună — pentru noi și pentru copiii noștri?
Aici vreau să mergem mai departe cu dovezile.
Să vedem ce ne spun unele dintre cele mai îndelungate cercetări despre viața adultă.
Ce pare să conteze pentru sănătate.
Pentru reziliență.
Pentru fericire.
Pentru felul în care îmbătrânim.
Și pentru sentimentul că viața noastră a meritat să fie trăită.
Dar înainte să ajungem acolo, am două întrebări pentru tine.
Dacă ești părinte:
De ce anume te temi cel mai mult când te gândești la copilul tău ca adult?
Și apoi:
Cât din această teamă este despre viitorul lui — și cât este despre propria ta poveste?
AS A WAY IN ● by CatalinK.
Mai multe căi. Același sens: spre interior.